Postare: 564 Locaţia: Moldova Noua Romania Înscris: 13.04.08
Postat la 24.09.2008 06:50
MAMA
Amintirile sunt acele clipe ce raman nesterse in memoria cuiva, care au impresionat spiritul unui om. Pastram in amintire chipul omului drag. Pentru unii acest chip este al mamei care s-a aplecat spre fiinta ta din prima clipa a vietii si pana ai plecat departe in lume. Pastrez in suflet chipul mamei vazut intr-o fotografie, mult mai tarziu , cand eram destul de mare pentru a putea citi. Toti cei care imi vorbeau despre mama mea spuneau ca era o femeie frumoasa, dar care s-a stins foarte repede rapusa de o boala pentru care inca nu se descoperise medicamentul, tuberculoza. Eu nu i-am pastrat chipul real in memorie, dar in sufletul meu este mai frumoasa decat in fotografie. Am pastrat-o in suflet oriunde si oricand, pastrandu-i o amintire greu de descris in cuvinte.
Dorinta mamei a fost sa ajung profesor, dar viata nu m-a dus pe acel drum, insa am ajuns maistru, profesand aceasta meserie 21 ani, acesta ar fi echivalentul unui profesor, caci si maistrul este un fel de pedagog, dar cu alte mijloace. Am fost intotdeauna aproape de oameni, respectandu-i, asa cum mi-am respectat si colegii de munca, nu am facut nici un fel de diferentieri intre muncitor si maistru. Astfel am considerat ca visul mamei a fost indeplinit, facand din meseria mea una didactica, asa cum si-ar fi dorit mama. Numai cei care n-au avut in viata lor o mama langa ei, pot spune ce mult inseamna mama si cat de mult le-a lipsit in decursul vietii. Cei care mai aveti mame respectati-le. Veti dovedi prin asta inaltul simt al umanitatii. Mai multe nu va pot spune.
Poezia este infinitate de ipoteze, axiomele sunt interzise! Mihai LEONTE
http://www.flickr.com/photos/22071323@N06
http://www.armbell.com/petia/
Postare: 564 Locaţia: Moldova Noua Romania Înscris: 13.04.08
Postat la 26.09.2008 03:58
Amintiri, amintiri
- Din anii cand terminasem profesionala imi amintesc cu placere scrierile din presa vremii, cand citeam cu admiratie poeziile debutantului pe atunci Adrian Paunescu si tabletele de scriitor ale matusalemului poeziei romanesti Tudor Arghezi. Astazi cand aud de Sanziana Pop, directorul unei reviste tot atat de curajoase ca si articolele scrise despre minerii din Lesul Ursului, imi retraiesc tineretea acelor momente care mi-au ramas nesterse in memorie dupa aproape cinci decenii.
imi amintesc cu tristete, cand copil fiind, prin clasa a treia, am gasit aruncate intr-o gradina mai multe carti, printre care ,,Cimiliturile romanilor" de Artur Gorovei. Bucuros am inceput sa le citesc cu glas tare. Mama vitrega m-a auzit si cand a vazut cartea mi-a luat-o din mana si cand a vazut cine este autorul a aruncat-o direct in focul din soba, si mi-a interzis sa mai spun cuiva despre carte. Era timpul cand se prea mariea sovietismul si stalinismul, pentru acele vremuri singura cultura admISĂ era cea sovietica.
Pastrez in sufletul meu chipul unui om deosebit, care a fost dirigintele clasei noastre de mineri timp de patru ani, pana la absolvirea scolii profesionale de ucenici Zlatna. Acest personaj a fost profesorul Nicolae Florea, care ne preda desenul tehnic. Acest pedagog vorbea cu toti elevii ca un adevarat parinte. Pentru dumnealui toti eram egali. Nimeni nu era mai prejos sau mai presus de cat colegul sau. Notele dumnealui le dadea numai dupa ce ne spunea ce am gresit. intotdeauna ne scotea in evidenta calitatile si nu defectele. Toti eram buni, frumosi, cuminti. Dupa cate vedeam noi parea mai intransigent cu proprii lui copii.
Amintiri frumoase pastrez si despre alte cadre didactice din acei ani de profesionala, caci toti, elevi, profesori, ingineri, maistri, pedagogi formam o familie cu aproape 500 membri. Vorbind despre pedagogi nu vreau sa trec peste timpul petrecut in practica la mina Izvorul Ampoiului. Dupa orele de practica eram cazati la un frumos castel proprietate a familiei Albini(astazi ajuns in paragina), proprietari de mine din Muntii Apuseni. Castelul avea multe camere cu peretii in ,,calcio vecchio" vopsiti in alb, ca si usile si ferestrele. Zona unde era amplasat castelul era extrem frumoasa si linistita, caci Ampoiul care curgea la cateva sute de metri mai jos isi trimitea susotitul in permanenta pana la noi. Aici am avut parte de o supraveghere din partea unui personal deosebit in persoana inginerului miner Hossu si a sotiei sale, care era pedagoga noastra. Aceasta familie nu avea copii si ne inconjura pe noi elevii ucenici cu foarte multa dragoste, indemnandu-ne sa citim, sa cantam, lasandu-ne o aparenta libertate binefacatoare pentru noi si niciodata nu am avut incidente sau probleme deosebite de disciplina. Acesti oameni au fost minunati si noi ii respectam iubindu-i asa cum intelegeam noi atunci.
Pentru multi din cei care vor citi aceste randuri se vor intreba ce inseamna o scoala profesionala? Ei bine, din acest gen de scoala au iesit multi meseriasi care mai tarziu au schimbat fata Romaniei de dupa cel al doilea razboi mondial. La scoala din Zlatna invatau peste 400 elevi ucenici, primind aici mancare si haine pentru a invata o meserie, incepand cu minerii, meseria de baza, dulgheri, zidari, mecanici, electricieni, toate avand legatura cu mineritul. La Zlatna s-a creat un fel de obicei prin care ucenicii puteau urma si cursurile liceului, ceea ce a facut ca multi sa aiba o rampa de lansare mult mai usoara de a ajunge la o facultate mai repede. altii au ajuns in domeniul lor buni meseriasi, devenind apoi maistri, cazul meu. Ma numariam printre cei care nu aveam 7 clase, am fost ajutat sa termin ultima clasa elementara pentru a putea urma liceul mai tarziu, ceea ce s-a si intamplat in anii urmatori. Școala avea o biblioteca destul de consistenta, dar vecini cu scoala era si biblioteca orasului. Timp de citit aveam suficient, iti trebuia doar dorinta de a citi pentru a descoperi lumea literelor scrise. Aici mi-am desavarsit cunoasterea marilor scriitori romani, si universali. in scoala elementara din Bunestii natali citisem pe Creanga, Sadoveanu, sau alti scriitori acceptati la acea vreme. Cum lucrasem si in Ploiesti frecventasem si biblioteca rafinariei unde lucram, dar si biblioteca centrala din acest mare oras, astfel ca incepusem sa aleg lecturile pentru a-mi intregi cultura. Nu pot spune ca nu solicitam si sprijin de la profesori sau chiar de la bibliotecari. Fiind avid de a citi cat mai mult, uneori nu gaseam cartea cea mai buna sau trebuia din motive politice sa-ti insusesti literatura sovietica. Pana pe la inceputul anilor '60, cand a inceput o oarecare deschidere spre alte scrieri mult mai putin indoctrinate.
Poezia este infinitate de ipoteze, axiomele sunt interzise! Mihai LEONTE
http://www.flickr.com/photos/22071323@N06
http://www.armbell.com/petia/
Editat de Mihai LEONTE la 26.09.2008 04:00
Postare: 564 Locaţia: Moldova Noua Romania Înscris: 13.04.08
Postat la 01.10.2008 05:46
1 OCTOMBRIE, ZIUA INTERNAtIONALA A VaRSTNICILOR
BaTRaNII NOȘTRI
Mihai LEONTE
Prin Rezolutia O.N.U. 45 / 01 iunie 1991 s-a hotarat ca ziua de 1 OCTOMBRIE, sa devina in fiecare an, pentru toate statele lumii, Ziua Internationala a Varstnicilor. in 1998, Natiunile Unite au declarat perioada 1 octombrie 1998 - 1 octombrie 1999 ca Anul International al Persoanelor Varstnice, fara insa a anula prin aceasta rezolutia mai sus amintita.
inca de la nastere ne luptam sa ajungem batrani. Viata pentru foarte multi dintre noi trece asa de usor incat pur si simplu te trezesti batran. Etapele vietii se succed cu repeziciune; copilaria, adolescenta, tineretea, maturitatea, batranetea. Se pare insa ca, viata a demonstrat-o, etapa cea mai grea este batranetea. Cei care au stiut sa-si organizeze viata au muncit asigurandu-si o pensie, care insa oricat de consistenta ar fi, dupa o anumita varsta si in anumite conditiI nu este suficienta.
Despre batranete s-a scris inca din cele mai vechi timpuri. Anticul filosof roman Cicero (106-43 i.e.n.) a scris despre indelungata experienta a batranilor in lucrarea ,,De senectute". Batranul Seneca (61 i.e.n. - 39 e.n.) a lansat sintagma; ,,A trai inseamna sa lupti". Romanii au scos o alta sintagma; ,,Tinerete fara batranete". Aici intelepciunea milenara a vrut sa scoata in evidenta ca activitatea continua nu-l va lasa pe om sa moara decat in picioare, ca bradul.
Individul ca persoana, nu poate fi independent in totalitate, el depinzand in marea majoritate a cazurilor de societatea in care traieste. Cum in ultimii ani in societatea romaneasca au avut loc mari schimbari in toate domeniile, batranii au ramas pe un prag al societatii undeva la limita dintre existenta si supravietuire. Mass-media reda in permanenta cazuri disperate ale persoanelor varstnice, care nu au asigurate nici cele mai elementare conditiI de viata, pentru a trai cat de cat decent.
Despre trecerea de la etapa activa la cea a pensionarii se pare ca nu se stiu prea multe, cu toate ca foarte multi au cercetat fenomenul despre asa-zisa ,,varsta a treia". Francezul Voltaire (1694 - 1778) a decis ca a ,,imbatrani" este singurul mijloc de a trai mai mult. Trebuie sa ne gandim ca in fiecare dintre noi exista dorinta de a ajunge la batranete. Dar sensul imbatranirii nu trebuie sa fie un obstacol pentru generatiile ce vin, ci din contra, va trebui sa devina un obiectiv, caci batranetea este ca un far, la care vor ajunge doar cei puternici, reusind sa strabata valurile vietii. Cei slabi vor deveni batrani inainte de vreme. 0rganizatia Natiunilor Unite a fost si este preocupata de problematica batranetii. Astfel, in 1962, la Adunarea Mondiala asupra imbatranirii, tinuta la Viena, a declarat anul 1982 - Anul International al Batranului.
Psihologia batranetii functioneaza din timpuri stravechi. Anticii latini fiind un model de ridicare a respectului pentru intelepciunea batranilor, numindu-i pe cei deosebiti; cel Batran. in istoria romanilor se poate vorbi de batranul Deceneu, Mircea cel Batran s.a.
La nivel universal cel mai reprezentativ personaj fiind Regele Lear, creat de ilustrul William Shakespeare (1564 - 1616).
Viata batranilor a devenit tema a discursului politic prin care se incearca prin cuvinte frumos ornate o anumita compasiune filantropica. Aceste discursuri nu tin de cald si nici de foame. Mai mult ca sigur ca mai mult umilesc. Concret nu se face mare lucru. Lipsesc acele camine unde batranii sa fie ingrijiti si ajutati sa-si duca batranetile mult mai demn. Se asteapta sa moara cineva, pentru a se face loc altui batran. Rolul familiei este esential in viata batranilor. Grija copiilor fata de parinti, prezenta nepotilor aduce bucurii si o stare psihologica optimista. Prelungirea activitatii in conditiI bune, induce o stare sufleteasca deosebita.
Cati batrani au parte de o batranete fericita? Ce face societatea pentru cei ajunsi la apogeul mult asteptat? Iata intrebari la care nu se prea gasesc raspunsuri. Este de datoria guvernantilor si a oamenilor politici sa caute modalitatile prin care viata batranilor sa fie cel putin multumitoare. Un rol important il pot avea si acele ONG-uri care se ocupa de asistenta sociala, asociatiile de pensionari, casele de ajutor reciproc ale pensionarilor. Se pare ca nici acestea nu-si pot indeplini functiile statutare propuse din motive dintre cele mai diverse, si in mod special din lipsa de fonduri, dar si nepasarea celor care conduc localitatile Romaniei. Omului ii trebuie zilnic hrana si adapost, dragoste si ingrijire.
Foarte multi dintre batranii Romaniei duc lipsa de aceste elemente esentiale?
Poezia este infinitate de ipoteze, axiomele sunt interzise! Mihai LEONTE
http://www.flickr.com/photos/22071323@N06
http://www.armbell.com/petia/
Editat de Mihai LEONTE la 01.10.2008 05:50
Postare: 564 Locaţia: Moldova Noua Romania Înscris: 13.04.08
Postat la 05.10.2008 06:19
ARMaSARUL CEZAR
La Valea calugareasca am ajuns din intamplare. implinisem 16 ani si umblam sa caut de lucru prin Ploiestii anului 1957 umbland de ici colo. Aud cum niste baieti care cautau de lucru la Fortele de Munca. Acestia voiau sa mearga la Gostat in Valea calugareasca. Am intrat in vorba cu ei si m-am alaturat grupului format, plecand impreuna la gara Ploiesti - Sud. Am nimerit o cursa muncitoreasca si in scurt timp am ajuns in gara Valea calugareasca, dar asta se intampla ca era tocmai seara. Unde sa mergem? Simplu dormim in gara. Aici nu eram singuri, veneau si plecau fel si fel de oameni. Dimineata am plecat in sat si am intrebat unde e gostatul? Cineva ne-a indrumat; mergeti la Barca. Nu stiam cine e Barca si ce hram poarta. Din grupul format la Ploiesti mai eram patru baieti cam de aceeasi varsta. La Barca era o brigada a gostatului unde se cultiva si intretinea via. De fapt era brigada centrala din gostat. Langa noi era posta, primariia, militia asa ca eram destul de avantajati. Intram noi pe ici pe colo si intrebam de Barca. Odata apare in fata noastra un batranel cu o figura de smecher. Cu o palarie de vanator cu pana si ne intreaba ce vrem? Unul dintre noi ii spune ca vrem sa lucram la gostat. Atat i-a trebuit mosului, si a inceput sa ne spuna ca noi nu suntem buni de munca ci doar daca vrem sa pazim gastele. Nu stiam ca Barca asta era un glumet. Noi incercam sa-i explicam de ce suntem noi in stare, dar omul parca era pus pe sotii, incercand sa minimalizeze fortele noastre fizice. Spre norocul nostru apare un barbat tanar si inalt pus la patru ace, destul de elegant, si il intreaba pe Barca al nostru ce vrem, dar il ia mai deoparte. Discuta ce discuta amandoi, si se intorc la noi si ne intreaba daca avem acte. Dintre toti eu eram cel mai ,,dotat'', aveam buletin. Ceilalti o scaldau ca au, ca n-au. Tipul elegant imi ia buletinul si ma intreaba daca am mai lucrat undeva. I-am raspuns ca am lucrat la Rafinaria Vega in Ploiesti. Acesta s-a uitat intr-un fel anume la mine, de parca atunci cazusem din cer, si usurel m-a luat de guler si m-a chemat la el intr-un birou al brigazii.
Aici a inceput cu mine un adevarat interogatoriu despre ce lucrasem la Vega si unde? I-am explicat unde lucrasem si de ce am plecat. Mi-a luat buletinul si m-a intrebat daca sunt utemist. Cand a aflat ca sunt si utemist m-a dat pe mana unui sef de echipa si i-a spus acestuia sa-mi dea de lucru. intre timp a venit si Barca, adica seful acele brigazi a gostatului. Pe tipul elegant am aflat ca il cheama IONESCU Ștefan, si este secretarul UTM - ului. Am intrat la cantina unde am mancat alaturi de alti cateva zeci de muncitori. Dupa masa seful de echipa m-a luat si m-a dus la grajdul din curtea brigazii spunandu-mi ca aici voi lucra.
Aici la grajd am fost dat pe mana grajdarului sef nea Nicolae, care locuia chiar in curte. Grajdul brigazii gazduia 20 cai dintre care din prima privire l-am remarcat pe armasarul Cezar. Era un armasar inalt, de o culoare maronie inspre un rosu visiniu. Nu stiam ce voi pati cu el in viitor, si cat de folos imi va fi. Nea Nicolae m-a luat frumos de dupa cap, si a inceput sa-mi spuna ce aveam de lucru, cu blandete si un fel de protectie parinteasca. Ziua nu prea era mare lucru de facut, caci caii plecau la lucru. Cezar nu mergea la lucru fiind calul de sareta cu care mergeau sefii in deplasari, dar era si cal de calarie, insa nu prea se intrecea nimeni sa-l incalece fara sa. Astfel am inceput munca la grajdul brigazii. Ma ocupam de Cezar zi de zi, tesalandu-l si ingrijindu-l cu mare grija fiindca oricine venea intreba de Cezar. Dar intamplarile cu Cezar nu au intarziat sa apara.
Era duminica si toti caii erau in grajd fiind o zi ploioasa. in jurul orei zece apare la brigada un tip, si vine la nea Nicolae cu un bilet ca trebuie sa mearga la o alta brigada aproape de Urlati, adica vreo 10-12 km. Nea Nicolae stiind regulile il inhama pe Cezar la sareta si imi incredinteaza mie haturile. Șeful cu care mergeam il incredinteaza pe grajdar ca ma va ajuta in misiunea mea. Trebuia sa mergem pe drumul national dinspre Ploiesti spre Mizil. La iesirea din Valea calugareasca au inceput sa treaca pe langa noi o coloana de autocamioane sovietice, care mergeau cu viteza destul de mare. Dupa ce ne-a depasit un autocamion tip Molotov de 1,5 tone care avea si peridoc, Cezar s-a oprit brusc, zgaltaindu-ne putin, insa aveam sa asistam la ceva incredibil, peridocul molotovului se desprinsese la cativa metri in fata noastra. Daca noi ne-am fi continuat mersul, peridocul ne-ar fi lovit si cine stie ce aveam sa patim. Iata ca acest animal inteligent a evitat un accident, aparandu-se pe el, dar in acelasi timp si pe noi. Și asta a fost doar prima intamplare.
Poezia este infinitate de ipoteze, axiomele sunt interzise! Mihai LEONTE
http://www.flickr.com/photos/22071323@N06
http://www.armbell.com/petia/
Postare: 564 Locaţia: Moldova Noua Romania Înscris: 13.04.08
Postat la 06.10.2008 07:07
BaDIA HUta
Badia Huta nu era un om oarecare, era mana de nadejde a lui domn Agape. Și domn Agape era directorul scolii noastre din sat. Daca din intamplare greseai ceva, nu de domn director Agape ne era frica, ci mai mult de badia Huta. Badia Huta era omul scolii. El ne facea focul in sobele din clase iarna, el ne supraveghea in recreatiile din curtea scolii, dar cand domnu Agape avea alte treburi, badia Huta venea in clasa si ne supraveghea sa nu facem nazdravanii. Badia Huta stia tot felul de povesti, mai ales din razboi, unde fusese ordonanta domnului Agape, pe care il servise de la gradul de sublocotenent pana la cel de capitan. Povestile badiei Huta ne faceau sa uitam ca suntem in clasa, la scoala, si tremuram cu el prin transee, in gerurile de la Cotul Donului, rabdam de foame prin stepele de pe malurile Volgai. Badia Huta l-a urmat pe domnu Agape pana in zapezile din Muntii Tatrei, de unde s-a intors pe jos in sat. Caci atunci cand s-a terminat razboiul, in primavara anului 1945, soldatii n-au mai ascultat de nici o comanda, si fiecare si a cautat un drum cat mai scurt catre tara, si casa. in zilele de iarna badia Huta venea la domnu Agape sa ceara cativa baieti pentru taiatul lemnelor in magazia scolii. Erau preferati baietii mai bine legati la trup. Cu toate ca voiam sa merg si eu, pentru a asculta alte povesti ale lui badia Huta, acesta nu ma alegea niciodata, fiindca eram un prizarit de copil. Domnu Agape insa nu dadea decat baietii care mai stiau ceva carte, si aici ma avea si pe mine in vizor. Dumnealui ne combina astfel incat sa-l impace si pe badia Huta, care trebuia sa asigure lemnele, dar nici sa-i lipseasca de invatatura pe copiii care mai trebuiau sa si invete.. Adevarul era ca taiatul lemnelor cu niste joagare ruginite si vechi nu era un lucru prea usor pentru niste baieti de 10-12 ani. Pentru a taia un lemn iti trebuia si timp, dar si forta. Domnu Agape tinea foarte mult la badia Huta, caci spuneau altii, acesta ii salvase viata de mai multe ori de a lungul timpului. Domnu Agape nu era din satul nostru, ci dintr-un sat invecinat, dar fusese numit directorul scolii din satul nostru. Imediat dupa venirea in satul nostru, a intrebat de badia Huta si a trimis dupa el. S-au inchis intr-o sala de clasa, si au stat de vorba cateva ore bune, numai ei doi. Ce si-au povestit, nimeni nu a aflat vreodata. Destul ca a doua zi badita Huta a devenit sprijinul permanent a domnului Agape, pana au iesit amandoi la pensie.
Poezia este infinitate de ipoteze, axiomele sunt interzise! Mihai LEONTE
http://www.flickr.com/photos/22071323@N06
http://www.armbell.com/petia/
Editat de Mihai LEONTE la 06.10.2008 07:09
